Cap5- F1- Business Class

Acest fragment face parte din Capitolul 5 al cărții. Textul este extras dintr-un context mai amplu, existând pasaje atât înainte, cât și după acesta. Fragmentele publicate pe site au rolul de a-ți oferi o perspectivă asupra stilului și profunzimii conținutului din carte.

***

Dar, ce-i drept, cel mai emoționant moment a fost la final, când Maria ne-a pregătit un exercițiu — „tunelul dorințelor” — și cu el am încheiat retreatul.

Se lăsa apusul, pe plajă s-a aprins un foc mare de tabără, din acela care te face să te uiți hipnotizat la flăcări și să simți că, gata, aici se întâmplă ceva important. Ne-a așezat pe toți în două rânduri, față în față, creând un culoar îngust — 15 oameni pe stânga, 15 pe dreapta.

Pe rând, fiecare venea în față, își spunea dorința cu voce tare, închidea ochii și pornea prin tunel, iar noi îl ghidam și îi susțineam dorința, fiecare cum putea. La capăt, deschideai ochii și vedeai focul — momentul ăla simbolic, intens, de „gata, am zis-o, acum Universul se ocupă”.

Foarte emoționant. Foarte profund. Toată lumea plângea.

Și vine rândul meu.

— Ia zi, Oana, ce dorință ai?
— Honda Civic 2025, albă, hibridă.

Liniște o fracțiune de secundă… și apoi explozie.

Eu, în tot retreatul ăsta, venisem setată pe bani, material, avuție. Nu mai aveam răbdare de iubire, lecții, negocieri fine cu universul. Nu. Vreau bani. Bogăție. Mașină. Restul… vedem data viitoare.

Au început toți să râdă și să mă „susțină” în stilul lor:
— „S-o vopsim, dacă nu e albă!”
— „Motor turbo, să nu te întreacă nimeni!”
— „Diesel, că benzina e scumpă!”

Nu mai știu exact ce se striga din stânga și din dreapta, dar știu sigur că eu treceam prin tunel râzând. Cred că plânsesem suficient în perioada aia, nu mai aveam lacrimi disponibile pentru Honda.

Am încheiat retreatul și am plecat… tot cu barca. Tot 3 ore. Doar că, de data asta, n-am mai avut nicio filozofie, niciun peisaj, niciun moment de „vai ce frumos”. Capul în jos și atât.

Cu toate că mâncasem doar pepene roșu și băusem o cafea, am avut onoarea să fiu client fidel al pungilor pe tot drumul. Cred că organismul meu a zis: „n-ai vrut să dai spectacol la venire? Lasă că îl dăm acum”.

Așa că, sfat sincer: dacă aveți buget de Maldive, luați avionul ăla care aterizează pe apă. Barca te trimite puțin prin iad înainte să ajungi în rai. Mai ales dacă ai rău de mișcare sau, pur și simplu, ghinion ca mine.

Am plecat spre casă cu un mic regret — mai mergeau încă 3–4 zile, nu mă supăram deloc.

Ajungem în Dubai pentru escală și, acolo… Universul decide să fie amuzant.

Mă plimb prin aeroport, ajung la poartă, dau biletul. Domnul se uită la mine, dezlipește eticheta de bagaj, îmi dă alt bilet și zice calm:
— Vi s-a schimbat locul.

Eu, cu față de „nu mai știu pe ce planetă sunt”, arsă de soare, cu nasul în proces de decojire și cu o pernă roz în formă de porc la gât, mă uit pe bilet și mă rog în gând: „te rog, orice, dar nu loc la mijloc”.

Mă uit. Business class. Am clipit de câteva ori.

— Hai, mă, lasă-mă.

Mă duc la ai mei și zic:
— Nu știu voi, dar eu deja sunt bogată. Mi-au schimbat biletul.

Timeea se uită la mine:
— Și ție?

Da. Singurele persoane mutate la business: eu, Timeea și soțul ei. Trei oameni normali, puși strategic printre bogați. Eu, evident, cea mai praf dintre toți, și fizic, și emoțional.

Așa că, da, la flydubai business class e top. Din ce am observat printre reprize.

***