Cap2- F1- Terapia

Acest fragment face parte din Capitolul 2 al cărții. Textul este extras dintr-un context mai amplu, existând pasaje atât înainte, cât și după acesta. Fragmentele publicate pe site au rolul de a-ți oferi o perspectivă asupra stilului și profunzimii conținutului din carte.

***

Prietena mea m-a privit câteva secunde, cu acea atenție calmă pe care o au oamenii care încearcă să creeze un spațiu sigur pentru cineva. Apoi m-a întrebat simplu:
— Ia zi, ce te macină?

Întrebarea era directă, dar, în același timp, atât de largă încât nu știam de unde să încep. Am ridicat din umeri și am răspuns cât de sincer am putut, dar și cât de stângaci eram obișnuită să vorbesc despre lucruri care, în realitate, erau mult mai adânci decât păreau.

— Nu prea sunt creativă așa… nu am chef de nimic.

Așa am spus. Atât de simplu. Cu cuvintele mele foarte „academice”, desigur.

Ea m-a privit atent, încercând parcă să traducă ceea ce tocmai spusesem.
— Adică simți că nu mai ești productivă?

Am ridicat din nou din umeri.
— Să zicem că da… puii mei…

Nu știam exact cum să explic. Nu aveam un discurs elaborat, nici o analiză sofisticată a propriei mele stări. Știam doar cum mă simțeam: goală, seacă, de parcă cineva îmi închisese accesul la mine însămi. Ca și cum partea aceea din mine care crea, care imagina, care transforma emoția în ceva frumos dispăruse undeva și nu mai găseam drumul spre ea.

M-a ascultat câteva secunde fără să mă întrerupă, apoi a spus calm:
— Ok. Alege două persoane. Una care să te reprezinte pe tine în constelație și una care să reprezinte intenția ta de a fi productivă.

(Pentru cine citește pentru prima dată despre acest tip de terapie, constelațiile familiale și sistemice sunt o formă de lucru de grup în care anumite persoane din sală sunt alese să reprezinte oameni, emoții, relații sau blocaje din viața celui care lucrează. Prin felul în care aceste persoane sunt așezate în spațiu și prin reacțiile lor emoționale, pot ieși la suprafață dinamici ascunse, loialități familiale, traume sau tensiuni care, de multe ori, nu sunt conștientizate în mod direct de persoana care vine cu problema.)

La momentul acela nu înțelegeam toate aceste lucruri. Pentru mine era doar o instrucțiune simplă: să aleg două persoane din grup.

M-am uitat în jurul cercului și am ales aproape instinctiv.

Și exact acolo a început, fără să îmi dau seama atunci, una dintre cele mai tulburătoare experiențe din tot procesul meu de vindecare.

Când mi-a spus să aleg două persoane, am privit în jurul cercului câteva secunde, fără să știu exact după ce criterii ar trebui să decid. În mod normal, când trebuie să alegi ceva important, te gândești, analizezi, cântărești. Acolo însă nu era timp pentru analize elaborate. Era mai degrabă un fel de alegere instinctivă, ca și cum ceva din tine recunoaște anumite energii înainte ca mintea să le poată explica.

Privirea mi s-a oprit la un moment dat asupra unei fete cu părul creț, brunetă. Avea ceva familiar în expresie, poate în felul în care stătea sau în liniștea ei. Semăna puțin cu mine, cel puțin asta am simțit în acel moment. Nu o cunoșteam deloc, nici măcar numele nu i-l știam. Și totuși am avut impulsul să o invit să mă reprezinte în constelație.

S-a ridicat și s-a așezat în spațiul din mijlocul cercului.

A doua persoană trebuia să reprezinte intenția mea. Dorința aceea cu care venisem acolo, chiar dacă eu nu reușeam încă să o formulez clar în cuvinte. Am ales încă pe cineva și, după ce am făcut aceste două alegeri, m-am așezat cumințică pe scaunul meu, ca și cum aș fi devenit, dintr-odată, spectator la propria mea viață.

La început nu se întâmpla nimic spectaculos.

Persoana care reprezenta intenția mea stătea aproape rigidă, fără vreo reacție vizibilă, de parcă ar fi fost suspendată într-o liniște ciudată. În schimb, fata brunetă care mă reprezenta, părea complet pierdută. Se uita când în stânga, când în dreapta, se foia ușor, își muta greutatea de pe un picior pe altul, ca și cum nu își găsea locul nicăieri.

Agitația ei era vizibilă.

Și, fără să îmi dau seama exact de ce, începea să mă fascineze.

La un moment dat, prietena mea m-a întrebat ceva despre o femeie din familie care ar fi avut mai multe relații. Nu mai țin minte exact formularea întrebării, dar îmi amintesc că m-am gândit câteva secunde și i-am spus că ar putea fi vorba despre o mătușă.

— Ok, hai să o reprezentăm și pe ea în constelație, a spus ea.

Am ales încă o persoană din cerc care să o reprezinte pe mătușa mea. Femeia respectivă s-a ridicat și a intrat în spațiul constelației, iar în momentul în care a făcut asta s-a întâmplat ceva care m-a zguduit complet.

Fata care mă reprezenta a început, dintr-odată, să râdă.

Nu era un râs discret sau politicos. Era un râs isteric, puternic, de parcă tocmai auzise cea mai bună glumă din lume. Râdea cu o energie aproape contagioasă, iar eu stăteam acolo și mă uitam nedumerită, încercând să înțeleg ce putea fi atât de amuzant într-o situație care, pentru mine, devenea din ce în ce mai stranie.

Dar, după câteva secunde, râsul acela s-a transformat brusc în lacrimi.

A început să plângă.

Apoi, aproape imediat, a început să râdă din nou.

Și iar să plângă.

În câteva secunde trecea de la râs la plâns și înapoi, ca într-un dans haotic al emoțiilor pe care nimeni nu părea să îl controleze.

În momentul acela am simțit cum mă cutremur.

Nu pentru că era dramatic, ci pentru că era… prea familiar.

Prietena mea s-a apropiat puțin de mine și, cu o voce calmă și plină de empatie, mi-a spus:
— Oana, știi ce înseamnă asta? Porți măști. În fața tuturor ești cu zâmbetul pe buze, pari bine, pari puternică… dar în interiorul tău este foarte multă suferință.

Eu nu mai aveam cuvinte.

Stăteam acolo și simțeam cum ceva în mine începe să se recunoască în scena aceea care se desfășura în fața mea.

Privind acum înapoi la acel moment, îmi dau seama că puteau fi măști. Dar, fix aceea era și starea mea din relația cu Juno. Exact așa trăiam în acea perioadă: râdeam, mă simțeam fericită, credeam că totul este bine… iar apoi, dintr-odată, ajungeam să plâng isteric.

Era dinamica aceea cruntă pe care nu o doresc nimănui.

Prietena mea m-a întrebat ce s-a întâmplat, iar atunci, izbucnind și eu în plâns, i-am spus numele lui.

Ea a zâmbit ușor, încercând să detensioneze atmos­fera și a spus:
— Hai să-l scoatem pe prost în constelație.

Toată lumea a râs. Inclusiv eu.

Am ales o persoană care să îl reprezinte.

Un bărbat s-a ridicat și s-a așezat în partea dreaptă a spațiului.

 Era înalt, avea o prezență impunătoare, iar ceva în felul în care stătea mi-a dat un fior ciudat. Poziția piciorului lui era exact ca a lui Juno. Atitudinea aceea ușor sfidătoare… era ca și cum îl vedeam pe el în fața mea.

Îl vedeam indiferent. Se așezase și stătea într-o stare complet imună și inertă.

Eram curioasă ce crede și ce simte în legătură cu situația, cum se raportează la tot ceea ce se întâmplă. Așa că l-am întrebat direct:
— Tu ce simți?

Cu o nonșalanță și o relaxare care îl caracterizau și în dinamica relației noastre, mi-a răspuns:

***

Poză făcută în ziua constelației.