Fragment Cap1- Reactii

Acest fragment face parte din Capitolul 1 al cărții. Textul este extras dintr-un context mai amplu, existând pasaje atât înainte, cât și după acesta. Fragmentele publicate pe site au rolul de a-ți oferi o perspectivă asupra stilului și profunzimii conținutului din carte.

***

O altă întâmplare tulburătoare, mult prea abruptă pentru faptul că vorbeam de nici trei săptămâni, m-a lăsat efectiv fără cuvinte. Aveam să trăiesc din nou același tipar de comportament: aceeași reacție impulsivă, aceeași lipsă totală de discernământ.

Știi și tu cum este atunci când întâlnești un om nou. La început aveți acele discuții clasice de tipul „flori, fete și băieți, melodii sau cântăreți”. Îți pui întrebări banale, uzuale: ce mâncare îi place, ce filme preferă, pe ce muzică îi dansează… bucile. Dar inevitabil ajungeți și la un subiect mai sensibil, acel moment în care cineva întreabă, cu o aparentă nonșalanță: „Și… tu când ai terminat ultima relație?” sau „Cu cine ai mai fost înainte?”

Evident că nu răspunzi dintr-o dată: „Sunt virgină.” Cu o ușoară ironie, mai ocolești răspunsul. Pentru că dacă începi să povestești prea mult despre fostul sau fosta, îți sapi singur groapa — încet și sigur.

Eu, bineînțeles, am povestit.

Pentru că una dintre calitățile mele debordante este sinceritatea. Sinceră de proastă sau proastă de sinceră — încă nu m-am hotărât.

I-am povestit că, cu ceva timp înainte, cunoscusem un tip mișto. Mișto fizic, mișto pe partea de afaceri, așa că pentru povestea asta o să îl numim „afaceristul”, păstrându-i anonimatul.

Fusese o încercare eșuată. Ca aproape toate încercările de a cunoaște bărbați în pandemie. Era perioada aceea în care primeai replici de genul: „Hai, dragă, nu mai pierdem timpul. Nu vezi că murim de la viruși? Viața e prea scurtă să ne tot cunoaștem.” Cam asta era filosofia generală.

Așa fusese și acest afacerist. Bun, mișto, dar grăbit. Indiferent. Genul de relație „caută-mă să te caut când te las să mă lași”.

Juno plecase de vreo zece zile din țară. Între timp noi continuam să vorbim și, bineînțeles, să ne certăm. Știi relația aia perfectă, nu? Pe aia o trăiam eu. Relația perfectă… în toxicitate.

Într-o zi primesc o cerere de prietenie pe Facebook de la afacerist. Eu îl ștersesem între timp, în momentul în care realizasem că ar fi trebuit să preiau rolul de cuceritoare de bărbat fatal.

I-am dat accept. Nu pentru că aveam vreo intenție, ci pur și simplu din curiozitate. Voiam să văd ce vrăjeli mai urmează să îmi pună pe tavă.

Culmea… nu a zis nimic. Am acceptat cererea și atât.

Dar sinceritatea mea, dusă la nivel de prostie olimpică, a simțit nevoia să îi spună lui Juno: „Uite, am primit cerere, am acceptat… și atât.”

Exact atât.

Ce a urmat? Întrebarea firească din partea lui:

„Dar de ce i-ai dat tu accept lu’ ăla?”

În acel moment am realizat ce făcusem.

Nu puteam eu să tac?

El era în altă țară, la ora zece dormea. Dacă voiam, după ora unsprezece puteam să fiu în apartamentele tuturor afaceriștilor din oraș, nu? Dar nu. Eu nu am fost niciodată infidelă. Sunt acea scorpioancă veritabilă care, atunci când se implică, o face cu vârf și îndesat.

De aia am și scris cartea asta — că am subiect.

Bineînțeles că reacția lui a venit imediat: ton ridicat, concluzii trase la secundă. În mintea lui era clar: dacă i-am dat accept, sigur vreau ceva cu ăla. Sigur am eu interese. Sigur există ceva acolo.

Nu am mai apucat nici măcar să spun „stai puțin… că dacă voiam, nu îți spuneam…”.

Am primit block.

Superb, mi-am zis.

Am realizat că am dat cu bâta în baltă. Am stat puțin să se calmeze apele și am început să îi scriu pe Instagram. Pe telefon și pe WhatsApp eram deja blocată.

I-am scris acele mesaje clasice de milogeală: iertări, explicații, „Doamne, ce am făcut?”, „nu e cum crezi”, „e altfel”.

M-am rugat de el până când

M-am rugat de el până când, într-un final, a lăsat armele și muniția jos.

Am povestit episodul acesta pentru că, mai târziu, într-o conversație pe care o redau în carte cuvânt cu cuvânt, el aduce din nou în discuție acest moment. O să vedeți mai încolo cum a interpretat el toată situația.

Ce pot să vă spun amuzant despre afacerist este că, deși nu am mai vorbit niciodată cu el — ba chiar l-am blocat ca să nu îmi mai provoc singură scene de teatru ieftin — viața a avut un mic simț al umorului.

După ce mă despărțisem de Juno, într-o seară veneam din oraș. Era puțin trecut de ora zece. Parcasem mașina (da, aveam loc, stați liniștiți) și, când să pliez oglinda, un SUV negru, mare, pune o frână bruscă lângă mine. Geamuri fumurii.

În momentul acela, creierul meu — cu mecanismele lui de tip „run, Forrest, run” — s-a gândit instant că urmează să ajung într-un portbagaj de SUV și să rămân fără un rinichi.

Dar nu.

Am ambii rinichi.

Era afaceristul.

Ajunsese în Mangalia, în „satul cu blocuri”, ca să ia un joc de la cineva.

A stat puțin de vorbă cu mine, sarmant și simpatic ca întotdeauna, apoi a plecat. Se făcuse ora 23 și nu avea declarație de ieșit din casă.

Cu toate că Juno era, la acel moment, „subiect încheiat”, povestea cu afaceristul nu a mai avut niciun deznodământ.

Deci, oricâtă frică ar fi avut el atunci… esența nu a înțeles-o.

Pentru că, dacă voiam cu adevărat, se putea întâmpla orice.

Și nu i-aș fi spus absolut nimic.

***