Cap1- F4- Regasirea

Acest fragment face parte din Capitolul 1 al cărții. Textul este extras dintr-un context mai amplu, existând pasaje atât înainte, cât și după acesta. Fragmentele publicate pe site au rolul de a-ți oferi o perspectivă asupra stilului și profunzimii conținutului din carte.

***

La fix un an distanță, într-un mod aproape ironic, ne-am regăsit. Dacă mă uit astăzi în urmă, cred că acolo începe cu adevărat căderea mea emoțională, acel punct din care lucrurile au început să alunece încet, dar sigur, într-o direcție pe care atunci nu o vedeam clar.

Totul a început banal. În perioada sărbătorilor, într-o seară liniștită, i-am trimis un mesaj simplu: „Sărbători fericite”.

 Nu a fost un gest încărcat de emoție sau de nostalgie, ci mai degrabă unul reflex, genul acela de mesaj pe care îl trimiți cuiva care a făcut parte, la un moment dat, din viața ta.

Răspunsul lui a venit destul de repede: „Cine ești?”

Pentru o secundă am rămas surprinsă. Nu știam dacă glumește sau dacă, într-adevăr, numărul meu dispăruse din memoria lui. I-am spus cine sunt și, de acolo, conversația a început să curgă timid, aproape precaut, ca și cum amândoi încercam să testăm terenul înainte de a spune ceva mai mult.

Nu a fost o reluare spectaculoasă. A fost mai degrabă o apropiere lentă, câteva mesaje schimbate, câteva glume, câteva amintiri. Și, fără să îmi dau seama exact când s-a întâmplat, am ajuns să stabilim să ne vedem la o cafea. Întâlnirea aceea a fost ciudat de familiară.

Pentru că, în momentul în care ne-am revăzut, a apărut din nou apropierea aceea pe care o simțisem încă de la prima întâlnire. Chimia aceea greu de explicat, care nu ține neapărat de logică sau de compatibilitate rațională, ci de ceva mult mai instinctiv.

Vorbeam și râdeam ca și cum nu trecuse atât timp. Și atunci am început să sper.

Speram că experiențele prin care trecuserăm între timp ne maturizaseră pe amândoi. Speram că timpul petrecut departe unul de celălalt ne oferise o perspectivă diferită. În mintea mea începea să se contureze ideea că poate, de data aceasta, lucrurile ar putea merge altfel.

Că poate reluăm relația dintr-o perspectivă mai evoluată.

Dar nu.

Primul conflict a apărut chiar în seara de Revelion.

Hotărâserăm împreună să intrăm în noul an ca un cuplu. Pentru mine era un moment simbolic, genul acela de început care îți dă impresia că lucrurile se așază frumos. Am ajuns la el acasă cu mâncare, cu voie bună, cu acea energie specifică serilor de sărbătoare. Eram doar noi doi în seara de 31 decembrie.

Totul părea simplu.

Și totuși, în mod absurd, conflictul a pornit de la ceva atât de banal încât, dacă nu l-aș fi trăit eu însămi, probabil mi-ar fi fost greu să cred: o semnalizare făcută cu mașina.

Mașina o aveam parcată pe trotuarul din fața blocului. Când am ajuns, mi-a spus simplu: „Așteaptă-mă jos, mergem să bem o cafea la benzinărie. Am spălat pe jos în casă și trebuie să se usuce.”

Benzinăria era aproape. Am mers pe jos până acolo, am stat puțin, am vorbit, am glumit și, după cafea, ne-am întors spre bloc. Când am ajuns înapoi, mi-a spus să iau mașina și să o parchez în spatele blocului.

M-am urcat la volan, iar el se pregătea să intre în scară. Eu trebuia să fac un mic ocol până în spatele blocului, în timp ce el doar intra în bloc și ieșea prin partea din spate. Practic urma să ajungem cam în același timp.

Până să intre în scară, a apucat să vadă că semnalizam dreapta.

Mașina era parcată pe trotuar, la limita cu bordura, tocmai ca să las loc pietonilor să treacă. Ca să plec de acolo trebuia mai întâi să mă deplasez de pe bucata de spațiu verde unde eram parcată pe trotuar, apoi să merg puțin înainte, până în dreptul locului de unde se intra în parcarea blocului, și abia de acolo să ies în bulevard.

În fața mea mai aveam și un stâlp, așa că am fost nevoită să dau puțin și cu spatele, altfel îl luam direct cu bara din față.

El însă văzuse doar că semnalizasem dreapta și, în mintea lui, scenariul era altul. Crezuse că urma să ies direct lateral în bulevard, caz în care, logic, ar fi trebuit să semnalizez stânga.

Doar că între mine și bulevard exista un mic detaliu… o bordură de vreo douăzeci de centimetri.

Iar eu conduceam, la vremea aceea, un Renault cabrio în trei uși, decapotabil, de pe vremea lui Burebista. O mașină atât de „luxoasă” încât, atunci când ploua torențial, apa se strecura cu eleganță prin decapotabilă și îmi uda fundul când mă așezam pe scaun.

Pentru că, da, în mașina mea de lux ploua… dar ploua elegant.

Dacă încercam să ies lateral peste bordura aceea, scutul mașinii rămânea acolo, ca o ofrandă pe bulevard.

Așa că semnalizasem perfect corect.

Am făcut ocolul, am ajuns în spatele blocului, am parcat mașina și am coborât. La un moment dat s-a întors spre mine și m-a întrebat, pe un ton iritat, de ce semnalizasem dreapta acolo unde, în opinia lui, ar fi trebuit să semnalizez stânga.

Întrebarea m-a luat complet prin surprindere. Nu înțelegeam despre ce vorbește. În mintea mea manevra fusese perfect logică: ieșisem dreapta exact așa cum trebuia. El însă își imaginase o cu totul altă manevră și, din acea interpretare greșită, construise deja o întreagă supărare.

Era, în fond, o neînțelegere banală. Una dintre acele situații care, în mod normal, se clarifică în câteva secunde și se termină cu o ridicare din umeri sau cu o glumă. Dar acolo, în acea seară, lucrurile nu au mers în direcția aceea.

În momentul în care am simțit că tensiunea începe să crească, instinctul meu a fost să opresc conflictul înainte să se aprindă de-a binelea. Nu avea niciun sens să transformăm noaptea de Revelion într-o ceartă absurdă despre o semnalizare. Așa că am ales varianta cea mai simplă: am spus că are dreptate. Nu pentru că îl consideram cu adevărat în dreptate, ci pentru că voiam doar să schimb energia momentului, să rup firul acelei discuții inutile.

M-am apropiat de el, l-am luat în brațe și am încercat să îl pup, sperând că gestul acela simplu va închide subiectul și va aduce din nou acea stare de liniște pe care o aveam cu câteva minute înainte.

Dar reacția lui a fost complet opusă: m-a respins.

Nu violent, nu brutal, ci cu o mișcare scurtă, rece, prin care m-a îndepărtat ușor, de parcă apropierea mea îl deranja. Apoi a spus doar atât:

— Hai să luăm lucrurile din mașină și să urcăm.

Tonul lui era neutru, dar în aer rămăsese ceva greu, apăsător.

În drum spre apartament s-a instalat o liniște care nu avea nimic liniștitor în ea. Era genul acela de tăcere în care simți că fiecare pas este încărcat de tensiune, chiar dacă nimeni nu mai spune nimic. Drumul acela a durat probabil cinci minute, dar pentru mine a părut mult mai lung. Mergeam unul lângă altul fără să ne privim, iar în mintea mea încercam să înțeleg ce se întâmplase de fapt.

Când am intrat în casă, credeam că lucrurile se vor calma. Îmi imaginam că, odată ajunși în interior, ne vom așeza, vom desface mâncarea, poate vom deschide o sticlă de vin și atmosfera se va schimba.

Dar nu a fost așa.

S-a întors spre mine și, cu o răceală care m-a luat complet prin surprindere, mi-a spus : “tu dacă ai de gând să stai supărată, poate ar fi mai bine să pleci acasă.”

În clipa aceea am simțit cum mi se strânge stomacul.

Nu înțelegeam ce se întâmplă.

Cum să mă dea afară din casă? Unde să plec? Era noapte. Patruzeci și cinci de kilometri până acasă. Părinții mei erau acasă și știau că voi fi plecată trei zile. Aveam în geantă sushi cald, răcitură de la mama și tot felul de lucruri pe care le cărasem după mine din frigiderul de acasă, ca un mic bagaj de supraviețuire culinară. Îmi și imaginam scena: plec de acolo cu răcitura neatinsă, o duc înapoi acasă, iar sushi-ul îl mănânc singură în mașină, pe faleză la Saturn, uitându-mă la mare și întrebându-mă cum reușesc eu, de fiecare dată, să transform o simplă vizită într-un picnic solitar pe litoral.

Toate gândurile acestea mi-au trecut prin minte într-o fracțiune de secundă. Și atunci am început să plâng.

***