Cap1- F2- Primele semne

Acest fragment face parte din Capitolul 1 al cărții. Textul este extras dintr-un context mai amplu, existând pasaje atât înainte, cât și după acesta. Fragmentele publicate pe site au rolul de a-ți oferi o perspectivă asupra stilului și profunzimii conținutului din carte.

***

În seara aceea băuserăm puțin vin. Nu mult, doar cât să creeze acea stare ușor euforică în care conversațiile devin mai relaxate și râsetele apar mai ușor. Stăteam întinși în pat, vorbind și glumind, iar atmosfera era liniștită, intimă, fără nicio urmă de tensiune. Tocmai avuseserăm un moment frumos împreună, unul dintre acele momente în care simți apropiere, naturalețe și o formă de confort care te face să crezi că lucrurile merg în direcția bună.

La un moment dat el s-a ridicat și a mers la baie. Nimic neobișnuit. Am rămas în pat, relaxată, încă în acea stare plăcută de după un moment intim, fără să bănuiesc că în câteva secunde atmosfera avea să se schimbe complet.

Când s-a întors, s-a așezat lângă mine în pat. Dar ceva era diferit. Nu era același om care plecase cu câteva minute înainte. Tonul lui, postura lui, felul în care s-a așezat lângă mine aveau o rigiditate pe care nu o observasem până atunci.

Și apoi, cu o voce schimbată, aproape tăioasă, mi-a spus:

— Ție dacă nu-ți place nimic la mine, mai bine îmi spui.

Am rămas blocată.

Nu doar surprinsă, ci complet dezorientată. Mintea mea încerca să găsească o legătură între ceea ce se întâmplase cu câteva minute înainte și acea replică, dar nu găseam nimic. Tocmai petrecuserăm un moment intim, totul fusese natural, plăcut, fără nicio tensiune. Nu exista niciun motiv pentru o astfel de reacție.

— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat, încercând să înțeleg.

Dar răspunsul lui a venit scurt, rece, aproape iritat:

— Hai, lasă-mă în pace.

În acel moment am simțit cum în mine apare o stare de neliniște. Încercam să refac în minte ultimele minute, să mă gândesc dacă spusesem ceva, dacă făcusem ceva care l-ar fi putut deranja. Dar nu găseam nimic.

Am mai încercat o dată să vorbesc cu el, să înțeleg ce s-a întâmplat, însă nu voia să îmi spună nimic. Se închisese complet.

Apoi, aproape din senin, mi-a spus că pleacă acasă.

Tonul lui era nervos, iritat, rece. Era ca și cum cineva apăsase un buton invizibil și schimbase complet omul care stătea lângă mine cu câteva minute înainte. Eu eram complet șocată. Nu voiam să îl opresc din orgoliu sau din frică de a rămâne singură, voiam doar să înțeleg ce se întâmplase.

Trebuie spus și contextul acelui moment. Era pandemie. Existau restricții de circulație între orele 23:00 și 5:00 dimineața. Ca să ieși pe stradă trebuia să ai o declarație completată, iar el băuse și alcool.

Încercam să îl opresc nu pentru mine, ci pentru că mi se părea periculos. Nu voiam să plece în starea aceea, noaptea, în plină perioadă de restricții.

Dar nu a vrut să asculte.

Nu a vrut nici măcar să îmi spună ce se întâmplase.

S-a ridicat, s-a îmbrăcat și a ieșit pe ușă.

Am rămas singură în cameră, încă încercând să înțeleg ce tocmai se întâmplase. M-am întins în pat și i-am trimis un mesaj. I-am scris că îmi pare rău dacă am greșit cu ceva, că nu știu ce anume l-a deranjat, dar că nu ar trebui să plece în momentul acela pentru că este periculos.

După aproximativ zece minute telefonul meu a sunat.

Era el. Mi-a spus că se întoarce. Și s-a întors.

Dar nu am mai discutat nimic în seara aceea. Nu am mai întrebat, iar el nu a explicat nimic. Subiectul a rămas suspendat undeva în aer, ca și cum nu se întâmplase niciodată.

Și, lucru care m-a surprins și mai mult, chiar și după trei ani el continua să spună că reacția lui fusese justificată.

***

Abia mai târziu aveam să înțeleg că reacția lui nu avea legătură cu mine în mod direct. Avea legătură cu ceva mult mai vechi, cu lucruri pe care eu nu le cunoșteam atunci.

Copilăria lui fusese marcată de sărăcie și de multe lipsuri. Crescuse într-un mediu în care hainele, lucrurile materiale și imaginea în fața altora aveau o încărcătură emoțională mult mai mare decât pentru cineva care nu trăise aceleași experiențe.

Pentru el, orice comentariu legat de haine, de stil sau de imagine putea atinge o rană veche. O rană pe care eu nici măcar nu știam că o ating.

În momentul acela al vieții mele nu aveam niciun fel de cunoștințe despre traumă, despre psihologie sau despre felul în care rănile din copilărie pot rămâne ascunse ani întregi și pot ieși la suprafață exact în momentele în care te aștepți mai puțin.

Pentru mine totul fusese doar o conversație relaxată în schimb, pentru el devenise o umilință.

Și acel moment avea să fie doar primul dintr-o serie lungă de episoade în care aveam să descopăr că există în el niște butoane extrem de sensibile, butoane pe care le apăsam fără să vreau și fără să știu că există.

Dar atunci, în acea a cincea zi, nu știam nimic din toate acestea.

Știam doar că ceva frumos, care părea să înceapă natural și simplu, tocmai îmi arătase pentru prima dată o fisură pe care nu o înțelegeam.

Era frustrant într-un mod greu de explicat. Nu era doar o simplă neînțelegere între doi oameni care învață să se cunoască, ci o tensiune constantă care apărea din cele mai mici lucruri și care, în loc să se stingă, părea să se amplifice de fiecare dată.

***