Fragment din Cap1- Intalnirea

Acest fragment face parte din Capitolul 1 al cărții. Textul este extras dintr-un context mai amplu, existând pasaje atât înainte, cât și după acesta. Fragmentele publicate pe site au rolul de a-ți oferi o perspectivă asupra stilului și profunzimii conținutului din carte.

***

În momentul în care l-am văzut coborând din mașină, ceva în mine a vibrat.

Nu pot explica exact ce a fost. Nu a fost acel tip de atracție evidentă, nu a fost momentul acela în care vezi un bărbat spectaculos și spui imediat „wow”. Nu era vreun Don Juan, nu era genul de bărbat care să întoarcă toate privirile într-o încăpere. Și totuși, în secunda aceea scurtă, aproape imperceptibilă, am simțit ceva.

O reacție instinctivă, un fel de recunoaștere inexplicabilă. L-am plăcut din prima clipă.

Poate chiar mai mult decât atât, deși atunci nu mi-am permis să formulez clar acel gând.

O să îți spun un secret. Dar să rămână între noi, bine?

Fiecare femeie are o sensibilitate când vine vorba de bărbați — unele sunt topite după ochi, altele după umeri sau mâini. Ei bine, la mine sunt picioarele. Da, picioarele unui bărbat. Nu orice picioare, ci acele picioare de fotbalist care, nu știu cum să explic exact, au ceva foarte atrăgător pentru mine. Probabil ai zâmbit citind asta și te întrebi cum arată niște picioare de fotbalist. Dacă nu știi, îți explic imediat: sunt ușor crăcănate, într-o formă de semi-paranteză, iar mersul are un fel de atitudine relaxată, sigură pe sine, de parcă omul știe foarte bine că are un mers bun și nu trebuie să demonstreze nimic nimănui. În plus, picioarele de fotbalist sunt și lucrate într-un anumit fel — nu genul de mușchi de sală, pompați artificial la aparate, ci mușchi reali, formați din mișcare și din folosirea corpului.

Lui îi plăcea să își lucreze corpul. Nu era omul sălii de fitness, cu program strict și suplimente. Dar făcea mișcare, lucra fizic, își folosea corpul și, într-un fel sau altul, rezultatul se vedea.

Și cum el avea exact acel detaliu… când l-am văzut prima dată, m-a fascinat.

Mult timp nici măcar nu a știut că unul dintre lucrurile fizice care m-au atras la el au fost picioarele și felul în care mergea. Îmi amintesc că, după mult timp, mi-a spus într-o zi foarte serios că a ajuns să se oprească în vitrinele magazinelor din mall și să se uite la picioarele lui, încercând să înțeleagă ce naiba au ele atât de special. Evident că nu avea cum să înțeleagă doaga mea lipsă — așa cum probabil nici tu nu o înțelegi dacă nu ai aceeași sensibilitate.

De multe ori îi spuneam:

-Hai, mergi tu puțin mai în față.

-De ce? mă întreba el.

-Ca să îți admir mersul.

Se uita la mine, râdea și îmi spunea foarte convins:

-Tu nu ești normală.

Probabil că avea dreptate.

Dar, în afară de acele picioare care îmi luaseră mințile, mai era ceva care m-a atras la el: misterul.

În ziua în care l-am cunoscut purta o șapcă și era destul de tăcut. Nu era genul de bărbat care să vorbească mult sau să domine conversația. Mai degrabă asculta. Observa. Și, din când în când, arunca câte o replică scurtă care mă făcea să râd. Nu îi lipsea deloc simțul umorului.

Ba chiar avea un tip de umor pe care el îl numea „umor negru” si era foarte bun la el.

Uneori mă lua la mișto atât de subtil încât eu nici nu realizam imediat. Spunea lucrurile cu o seriozitate absolută, iar eu îl credeam complet.

Îmi amintesc perfect un moment.

Eram plecați în afara orașului. Conduceam eu, cu mașina mea, pentru că el avea permisul suspendat.

Cu alte cuvinte… era șofer de bicicletă.

Eu, la rândul meu, nu eram tocmai campioană la condus. Îmi luasem permisul cu vreo doi ani înainte să îl cunosc și adevărul este că nu avusesem prea mult timp să mă specializez în arta parcărilor.

În perioada aceea eram grăbită să termin școala de șoferi ca să mă mut din Brașov la Mangalia. Așa că m-am concentrat pe lucrurile esențiale: să nu îmi moară motorul la examen, să văd semnele de circulație și să bag vitezele fără să produc vreun mic dezastru mecanic.

Parcările… erau o altă discuție. Să dau drept într-o parcare? Doamne ferește.

La examen m-am rugat efectiv să nu am parte de vreo parcare complicată. Și, culmea, chiar am avut noroc.

Polițistul — unul tânăr care părea că își savurează mai mult cafeaua decât examenul — m-a pus doar să opresc în lateral și să dau cu spatele.

Am dat cu spatele o dată… greșit. Polițistul a insistat, zicându-mi: „Păi dacă dai de volanul ăla, nu o să mergi niciodată drept, hai, mai dă încă o dată.”
Și am mai dat o dată… tot greșit.
Mi-a scăzut zece puncte, îmi amintesc perfect: cinci puncte ori două încercări eșuate. Talent.

Dar…Admis. Din prima. Mare șofer, ce să spun.

Doar că, la capitolul parcări, eram un eșec total.

În ziua aceea urma să ne întâlnim cu niște prieteni la o cafenea. Nu cunoșteam zona și îi spusesem dinainte:

-Dacă nu găsesc loc de parcare sau dacă nu reușesc să bag mașina, te rog să o parchezi tu.

Fie vorba între noi, chiar și acum, după șase ani de permis, dacă locul e prea strâmt sau simt că talentul meu la parcări este pus la încercare, tot rog pe cineva să o facă în locul meu.

El mi-a spus simplu: „Bine.”

Eu eram foarte mulțumită de mine. Simțeam că am planul perfect.

Ajungem într-o parcare imensă. Genul acela de parcare cât un stadion. În ea eram doar noi și încă o mașină.

Parchez lângă mașina respectivă, opresc motorul și, foarte mândră de performanța mea, mă pregăteam să cobor.

Atunci el se întoarce spre mine și spune foarte serios:…

***