Jurnalul unei rupturi. M-am ales.

Ce paradoxal…

Îți analizez noul “business” sau, de fapt, noua ta încercare de „a reuși” — asta, la doar câteva luni după cuvintele tale care m-au făcut să plec de la tine plângând , cu atac de anxietate, furie necontrolată, mii de păreri de rău și întrebări de genul „Ce-a fost în capul meu?”

Acum, când scriu, îmi aduc aminte cum m-ai desconsiderat și umilit. Parcă ieri a fost.

„O să rămâi la același nivel, nu știe nici p***a de tine.”

Era o zi de vineri. Avusesem o zi grea, cu conștientizări dureroase și voiam doar să mă relaxez.
Am luat o sticlă de vin alb și macarons ediție limitată Halloween de la Lidl și le-am adus la tine.

Până să decid să vin, voiam să am seara mea, singură, cu dulce și vin.

Mi-ai scris că ai o idee de business pentru mine. Că faci un curs pentru care ai plătit 2000 de euro.
„Curs de manifestare a banilor” — așa mi-ai spus.

Am zâmbit amar. Cunosc genul. Bani aruncați pe fereastră. Mi-ai spus că e ofertă “last minute”. Că trebuie să prinzi loc. Că te grăbești.

Ți-am zis: “E doar o strategie de marketing”. Ai ridicat tonul:

“Ce p**a știi tu?!”

Știam. Țineam deja 12 ani de antreprenoriat în spate. Nu am fost angajată niciodată. Și cu atât mai puțin la stat, ca tine.

Eu știam deja ce sunt “oferta de ultim moment”, “presiunea de cumpărare”, “artificii de vânzări”. Erau jocuri ieftine pentru cine nu știa să vadă dincolo de ecran.

Dar tu? Băiatul din armată, cu vise mari și conturi goale…

Despre părinți. Despre rădăcini.

Ți-am spus atunci, poate cu prea multă speranță:

„Uită-te la relația cu părinții tăi. Cum te raportezi la ei? Atunci vei înțelege de ce.”

Mama — relația cu femeile din viața ta.
Tata — relația cu banii și cu partea profesională.

Mi-ai răspuns râzând:
„Sunt orfan.”

Ți-am spus cu blândețe. Cu intenția de a ajuta. Nu pentru că eu aveam nevoie de terapie în acel moment. Ci pentru că voiam să te ajut pe tine.
Am vrut să te duc cu mine la București, la o sesiune de Constelații familiale. Voiam să te ajut să conștientizezi și să-ți echilibrezi relația cu tatăl tău, cu sufletul tău. Eram dispusă să plătesc pentru tine. Pentru vindecarea ta.

Tu ți-ai găsit scuze. Ai evitat. Ai fugit.
Pentru mine, terapia nu e un moft, nu e distracție.
Fac terapie când e nevoie, cu responsabilitate. Nu din joacă. Nu din modă.

Cayenne, vinul și macaronsurile

Mi-ai zis că până la ziua ta o să îți cumperi un Porsche Cayenne. Ziua ta era peste vreo câteva luni. Am rămas mască.

Tu, care trăiai într-un apartament încă neterminat, fără lustră în tavan. Tu, care te chinuiai de trei ani să-l renovezi. Tu, care mereu te plângeai că n-ai bani.

Când ne-am cunoscut, aveai datorii și pe cardul de credit . Te scoteam în oraș pe banii mei. Am plătit cafele si prajituri de ziua mea. Țineam minte cum, într-o seară, ai început să țipi la mine în timp ce conduceai agresiv. Ți-am spus de trei ori să oprești mașina. Nu ai oprit. Într-un moment de frică și revoltă, am dat cu pumnul în bordul mașinii și am țipat să oprești.

„Nu mai pot să accept tipetele tale! OPREȘTE!”

M-ai speriat. Nu doar prin cuvinte, ci prin felul în care îmi ignorai complet nevoile .

Multe îmi aduc aminte. Dar le iau pe rând. O să-ți spun la final dacă te iert… sau nu.

Seara cu pricina.

Ai dat 2000 € pe un curs. M-am gândit: poate ai găsit secretul îmbogățirii peste noapte.
Am venit cu curiozitate. Voiam și eu să fiu bogată — dar realist.

Mi-ai pus un pahar de vin, am început discuția.
S-a transformat rapid în tremurat, plâns, revoltă. Un cumul de emoții.

M-ai întrebat:

„Cu cât vinzi un produs?”
„Care e cel mai scump de pe piață?”

Anticipasem. Se predă la grădi de business.
Ți-am zis prețul. Nu mai știu ce ai comentat, dar următorul tău „sfat” m-a șocat:

„Ca să vinzi, trebuie să te faci cunoscut.”
Apă e udă. Cerul e albastru. Iarba e verde. Mulțumesc, mare expert.

Apoi:

„Trebuie să colaborezi cu influenceri.”

Făcusem deja. Nu merge.

„Păi dacă dai la toate proastele în p**a mea!”
Nici nu m-ai întrebat cui, de ce nu a mers…

Ți-am explicat despre costuri, bugete, campanii plătite, strategii. Dar tu?

„Trebuie să faci reclame pe Facebook, Insta.”
„Du-te la podcasturi.”

Știi cât costă să fii invitată? Știi ce înseamnă să construiești notorietate? Nu.
Știi doar „culorile primare” ale businessului.
Dar piața e dură. Muncă. Bugete. Risc. Consistență.

Momentul în care am rupt cercul

Am sărit în picioare.

„Plec. Gata. Nu mai accept așa ceva. Sunt o proastă că am ajuns din nou aici.”

Te știam. Te cunoșteam.
Voi, ăștia cu gura mare, deveniți miei când cineva ripostează.
N-ai vrut să mă lași să plec.

„Nu pleci așa”, mi-ai zis.
„Nu pleci în starea asta.”

Care stare?
Starea aia în care m-ai distrus emoțional și tot eu trebuia să rămân?
Să mai stau o dată, să mai tac o dată?
Nu. Ajunsesem în punctul în care nu mai voiam să mă trădez.

Puteam să plec de mult. Dacă aș fi avut mai devreme puterea și respectul față de mine.
Dar acum le aveam.

Da, băusem câteva guri de vin.
Nu mult, dar suficient cât să mă tem că, dacă plec cu mașina, risc să-mi pierd permisul.
Riscam. Dar nu mai puteam rămâne.
Integritatea mea conta mai mult.

Când m-ai văzut că plâng, că tremur, că nu mai sunt calmă, m-ai întrebat:

„Ești prăjită?”

Asta era tot ce ai înțeles din durerea mea?
Că m-aș droga? Eu, care nu fumez, nu beau, care beau o sticlă de vin pe an și zac 3 zile după?

Nu te așteptai să mă vezi așa.
Dar acum? Când ți-am arătat furia și neputința acumulate…
Ai reacționat ca de obicei: cu dispreț.

Puteam să fac mai mult. Dar m-am oprit.
Știam că, dacă te las fără televizor, nu ai bani să-ți iei altul.
Dar, hei, urmează să-ți iei Porsche. Asta contează.
Nu mai vezi filme, te plimbi cu Cayenne prin oraș. Super.

Butonul: Nu mai pot!

Când mi-ai zis:

“Nu pleci așa!”

Am simțit toată durerea din mine, strânsă ani la rând, ieșind la suprafață. Și am spus, tremurând, dar ferm:

“Dă-te, te rog… NU MAAAAI POOOOT!”

Simțeam că se rupe ceva. Nu mai era vorba despre tine. Era despre mine. Despre cât de mult am permis. Cât am tăcut. Cât am înghițit.

Despre mine – cea mică, crescută cu un tată calm, cu o mamă dedicată.

Eu sunt ca mama. Tu nu ești ca tata.

Vinul, mâncarea, motorina, timpul — toate erau ale mele. Eu le adusesem. Eu venisem. Eu trăiam consecințele.

Am ieșit din apartament cu sufletul încărcat. Plângeam. Trăgeam aer sacadat. Aveam mașina parcată la supermarket. Am ajuns în ea. Și am stat acolo. Două ore. Plângând. Beam apă să diluez vinul. Mi-era frică să nu pierd permisul. Dar nu asta era frica adevărată.

Mi-era frică să nu mă pierd pe mine.

Am plecat. Plâns. Tremurat. Dureri. Frică de poliție.
2 dimineața. Am stat în parcare.
Am plâns 2 ore încontinuu. Beam apă, speram să-mi păstrez permisul.
Ajunsă acasă, m-am prăbușit în pat.

Cine sunt EU, de fapt?

Tu m-ai făcut să cred că nu sunt destul de bună. Că nu știe nimeni de mine. Că rămân la același nivel.

Dar vrei să știi cine sunt eu?

🔹 Am crescut un cont de TikTok de la zero la peste 35.000 de urmăritori în mai puțin de un an.
🔹 Am avut videouri virale cu peste 1 milion de vizualizări.
🔹 Pe Instagram am trecut de 10.000 de followers, organic, muncit, pas cu pas.

Totul cu creierul meu. Cu munca mea. Cu nopți pierdute. Cu resurse proprii. Construiesc un nou buisness acum. Am invatat sa fac site-uri, lucrez la identitatea de brand, construiesc o poveste noua. Cu resurse adunate in ani de munca si perseverenta.

Ai urlat:

“Taci în p**a ta!” “O să rămâi la același nivel!”

În timp ce oamenii mă recunoșteau pe stradă.

“Te știu de pe TikTok!”

Te-am studiat. Postările tale pe Instagram, videourile…
Zoom-in pe față – m-ai speriat.
Textele? Se vede că sunt scrise cu AI. Măcar scrie-le tu.

Ai fost:

Personal trainer
Agent de asigurări
Herbalife
Un Fel de vrut organizator de petarde la evenimente
Militar în misiuni inchipuite
Și acum… coach online?

E OK. Dar nu ești pregătit. Se vede.
Te citești. Nu simți camera. N-ai strategie. N-ai structură. N-ai identitate de brand.

Le-am trimis unei prietene. Am râs. Am râs mult. Nu de idee. Ci de tine.
Omul care m-a desconsiderat. M-a rănit. A devenit amuzament.

Te urmăresc uneori. Să văd ce „sfaturi” mai dai.
Nu ca să învăț. Ci ca să-mi amintesc că am plecat LA TIMP.

Din rană în resursă

Da, am fost rănită. Umilită. Dărâmată. Dar din fiecare lacrimă a crescut o femeie cu forță. Din fiecare rană, o lecție.

Tu ai fost picătura care a umplut paharul. Nu cauza. Doar declanșatorul.
Iar azi, într-un paradox sublim, pot să spun:

„Mulțumesc.”

Mulțumesc pentru tot ce mi-ai arătat în mine. Mulțumesc că m-ai făcut să-mi spun, în sfârșit:

„Ajunge. Eu merit mai mult.”

Și acum? Ce simt pentru tine?

Milă.
Pentru că te iert. Dar nu mai vreau să te văd niciodată.
Dacă mă vezi… fă-te că nu mă cunoști.

Și dacă mai vrei, recitește cartea pe care ți-am dat-o atunci, cadou:
„Gândește și vei fi bogat” de Napoleon Hill.
O carte de manifestare, adevărată comoară, care valorează cât un curs de zeci de milioane.
Nu are reclamă pe Facebook, dar are esență. Are principii. Are rezultate.
Și e mai veche decât toate platformele tale de video online la un loc.

Poate nu ți-a prins atunci. Dar poate prinde acum.

Sau poate… nu e încă momentul tău.

P.S.: Te-a dus la Dr. Dispenza? Nu-ți bate joc, pare ok fata…
Și niciodată, niciodată să nu urli în fața copilului ei. Mai ales dacă e fetiță. 🙏

Mult succes, „PT”.